Mă simt începândă a nu mă mai simți.

A revenit Octav! Salve, domnilor!

Dacă tot am pornit-o pe acest drum:
(pe facebook, status) „Oamenii slabi isi ascund sentimentele!” – ei, nu mai spune! Care e greutatea de la care începi a nu-ți mai tăinui simțămintele? Măcar acum știu de ce o gâlmă ca mine se străduiește să zâmbească așa des.

Tadum-padam. Tu-ru-dum-param.

Surle și trâmbițe. Icsulescu are o nouă gagică, frumoasă nevoie mare; postează poze cu ea pe facebook, tăți sar cu like-uri. Peste două zile, ăștia se despart – aceiași indivizi dau, acum, comentarii cu „:(”. Peste o săptămână, Icsulescu iese în mall cu gașca și dă sign in, check in, sau cum s-o chema; își ia un ilic din Zara, și face o poză îmbrăcat în el, în cabina de probă. Toți intră pe facebook de pe telefon: ploaie de like-uri. După evenimentul ăsta, o altă tipesă îl vede pe Icsulescul nostru cu ilicul cel trendy și-i trimite-o cerere de prietenie; la scurt timp, istoria se repetă.

Povestea Icsulescului cu trei sute de prieteni pe facebook e veche și întrucâtva deranjantă. Tonul meu e neașteptat de acid, iar subiectul ăsta nu e dintre cele care mă frământă de obicei. Metafizicienii, se știe, sunt mai curând asociali. Totuși, treaba stă în felul uimător: eram azi, ca tot omul, cu un pahar de vin în mână și-un „Scar tissue” în urechi și mă prosteam navigam pe facebook. Toate bune și frumoase, până dau de poza unei fetișcane (să fi avut vreo paișpe ani), care poza fotogenic alături de o bătrână… antică; ce mai, bătrâna era bătrână, tânăra… tânără; „metafora convergenței a două generații distincte”, îmi zic. Mai iau o înghițitură de vin, și abia mai apoi mă dumiresc ce și cum: bătrâna murise, Dumnezeu s-o ierte! Mi-o și imaginez pe fetișcană – „haide, mamaie, acum nu exiști dacă n-ai cont de facebook” – și bătrâna (fără cont de facebook) își încetă, literalmente, existența. Bine-nțeles, comentarii „pe alese” cu tristeți virtuale, care-mai-de-care mai empatice, că deh, nimic nu exprimă mai bine sprijinul decât un „awh, fată :( <3”.

Și totuși, să-mi fie cu iertare, dar cum să-ți pui poze pe facebook cu bunica ta moartă?! „Aici eram la înmormântare :*” – ăsta e, fără doar și poate, următorul pas. Cum rămâne cu ascetismul și tristețile însingurate, care te-ajută să crești? Sau acum nu mai avem nevoie de asta, pur și simplu dăm copy-paste la quote-uri inteligente, de pe site-uri obscure, et voila! – specialitatea casei e servită: „superficialitate înnecată în sos de postmodernism”?

…sunt bătrânească, îmi place filosofia, vorbesc mult și inutil și voi fi gazda ta în această seară.
With the birds I share this a-lonely view.
*riff șmecher de chitară, pentru o încheiere apoteotică*

nevoie de checkpoint-uri

Îți scriu pe fugă. Pe-aici suflă vântul, iar tu ești un amărât de blog dintr-o tonă de amărâte. Mă-ncăpățânez să scriu doar fiindcă așteptatea e anodină, dar nu mă iluzionez în ideea unor valori intrinseci.

Mă gândeam că e mai bine să clarificăm lucrurile; așa nu vor fi tăceri stângace, pline de reproș, între noi.

Mă-ncearc-un dor.

E 12 fără un minut. Asistăm, împreună, la nașterea unei noi zile.
Uite-o c-a și venit :). Trecerea asta, de la 23:59 la 00:00, seamănă cu un răsărit nocturn de soare, minus aerul spectaculos pe care-l are un răsărit veridic. Oricum, e o treabă.

Buuuun.

Tu te simți vreodată ca un copil tălâmb, care se uită la un blob gigantic ca și cum ar fi o acadea care pur și simplu îl depășește? Doar știm cu toții că arareori se-ntâmplă asta, niciodată nu sunt prea multe dulciuri în viața unui individ (fie el copil sau nu), dar blob-acadeaua respectivă e efectiv prea mult. Cam așa mă simt eu în fața vieții, uneori. (Da, știu că întrebarea pusă e retorică, pentru că tu nu simți, și că era doar un pretext pentru a vorbi din nou despre mine. You’re missing my point.) Doar stau și mă uit de jos către un „sus” final, care nu intră în raza mea vizuală. Și rămân așa, interzisă, pasivă, stândă, ca și cum îmi scapă ceva. Pentru că, știi, copil fiind, nu te-aștepți vreodată să găsești o bomboană prea mare, iar eu fiind, nu te-aștepți să dai de-un eveniment incomprehensibil. Totuși, iată-l: mama evenimentelor, viața însăși. Înghit în gol, și mă gândesc că orice are un început trebuie să aibă și-un sfârșit. Moartea? Nu, ăsta e doar finele meu, momentul când fac o reverență în fața auditoriului, sperând c-am reușit să smulg o lacrimă, un surâs, un dram de empatie. Nu, eu mă refer la un alt gen de final, al spectacolului, al auditoriului… Sau scop, măcar? Este vreun scop la finalul acestei frânghii?
„Alo, scopuleeee?”… eee… „Scopuleeee?”…
Mă ignoră. „De ce”-ul ăsta îmi scapă printre degete, râzându-se de mine cu toată sinea. Nu știu dacă l-oi prinde vreodată. De-l aveam, totul era putea fi diferit. Mi-aș fi făurit arme, o abordare cum se cuvine, și-aș fi pornit la drum. Dar așa, de unde să încep?
Chiar așa, de unde începi nesfârșitul?…

Râs isteric.

Credeți-mă, n-am habar despre ce vorbesc,
nu știu decât că
mă traduc mai ușor într-un zarzavat
în care ai pus borș,
pe care l-ai uitat pe foc
și care, evident, n-a fost făcut pe aragaz
ci la cuptor.

Postmodernitate, we salute you!

Pare-se că-mi plac inversiunile și joaca de-a cuvintele mai mult decât viața propriu-zisă (zisă? cuvintele? te-ai prins?).

*facepalm*